În templul cărţii

Eugen Lungu

Camera Naţională a Cărţii din Republica Moldova a împlinit anul acesta 70 de ani de la fondare. Dacă m-ar întreba cineva cu ce pot compara această instituţie, aş răspunde imediat că respectivul aşezământ e un fel de Fort Knox al nostru. Vă reamintesc că Fort Knox este citadela în care se păstrează cele aproape 5000 de tone de aur al SUA. Gloria acestui tezaur e legendară, fortul ajungând între timp simbolul luxuriant al bogăţiei şi al siguranţei materiale a celui mai puternic stat din lume. Ei bine, în Fort Knox-ul nostru e depozitat aurul cărţii, aur pe care nu-l vom descoperi nicăieri în altă parte decât aici. Cifra cu care operează Camera Cărţii e la fel de impresionantă, ca şi cea din vistieria americană: circa 1 mln unităţi de păstrare! Cărţi, albume, reviste, ziare, broşuri, atlase etc., etc., exemplare unice a tot ce s-a tipărit la noi în aproape un secol de activitate editorială.
La o primă vedere, misiunea Camerei pare a fi modestă, ea aflându-se în ariergarda producţiei de carte, în linia întâi situându-se editurile, redacţiile, tipografiile ş.a. Rolul ei, pur statistic, e doar de a contabiliza şi păstra ceea ce a ieşit de sub teascurile tipografice. Mă grăbesc să afirm, pentru cei care cunosc prea puţine despre procesul editorial, că logica existenţei acestei instituţii e tocmai inversă – nicio foaie care urmează a fi imprimată nu va intra la tipar până Camera Cărţii nu-i va acorda girul ei. Luaţi, spre exemplu, orice carte apărută la Editura Arc şi veţi vedea pe versoul foii de titlu, culeasă cu majuscule, abrevierea ISBN urmată de o serie de cifre. Este codul care individualizează şi singularizează numeric produsul dat, acordându-i un determinativ unic în oceanul mondial de titluri tipărite! Totodată editura depune la Cameră un anumit număr de exemplare din fiecare ediţie: acesta este depozitul legal cu ISBN-ul respectiv. Aceste exemplare se păstrează pentru totdeauna pe rafturile instituţiei, alcătuind stocul ei istoric. Exemplarele astfel tezaurizate de Cameră sunt şi garantul că nimeni nu va îndrăzni să-şi însuşească sau să mistifice ceva în legătură cu cartea respectivă. Că oricând, în caz de forţă majoră, vă puteţi apăra drepturile în baza depozitului legal de la Camera Cărţii. De aceea, Editura Arc se află în cele mai cordiale relaţii cu o instituţie atât de relevantă în piaţa cărţii. Ne ajutăm reciproc şi găsim multă înţelegere la colegii noştri care oficiază în templul cărţii.
Dincolo de relaţiile instituţionalizate Camera Cărţii – Editura Arc, vreau să evoc aici câteva din amintirile mele personale, de istoric şi critic literar, legate de instituţia respectivă. În primul rând, ca slujitor al cărţii, editor, activ în branşă de decenii bune, şi, în al doilea rând, ca autor al cuvântului scris. Mărturisesc că am o atitudine plină de veneraţie faţă de acest institut al cărţii. Sigur, există bibliotecile, dar în orice bibliotecă sunt goluri şi titluri lipsă, sunt tipărituri pe care nu le vei găsi în catalogul acestora. Atunci îţi vine în ajutor Camera Cărţii care deţine absolut tot ce s-a editat la noi. Îmi amintesc că prin 1994, aflasem din ediţiile româneşti că Panait Istrati vizitase, în august 1928, orăşelul Balta, pe atunci capitala RASSM. Vizita fusese precedată de o premieră editorială – cu un an înainte, în 1927, îi apăruse scriitorului o povestire tradusă de Dumitru Milev „în moldoveneşte”. Era o broşurică mică, având o copertă spălăcită. În versiunea transnistreană, povestirea se intitula „O noapti-n baltî[1928-12] editată – paradoxală coincidenţă! – în târgul Balta! Citită azi, „traducerea” îţi provoacă râsul: „Îmbătându-sî, Dima [e vorba de Dumitru, unchiul scrii­torului – n. mea] eră boclucaş şî hărţăgos, cata pricinî pintru-o ninicî toatî: era deajiuns sî zăbajeăscî nevasta cu aprinsu focului, ca Dima s-o iei la bătai: c-o păliturî di chicior el o zvîrle dea-tumba tocma-n vatra sobii, cu capu-n cenuşî. În aşa-ntâmplări, bunica pune mîna pi codiliţî şî-i arde lui Dima câţi-va pălituri sănătoasî, pi cari el li prine râzând”.

Am vrut să aflu mai multe atât despre ediţia în cauză, cât şi despre vizita autorului în RASSM. Panait Istrati era considerat în URSS atât „compagnon de route de communistes”, cât şi scriitor francez cu renume, susţinut cu multă insistenţă de maître Romain Rolland, el însuşi un notoriu adorator al Ţării Sovietelor. Fiindcă nu aveam alte surse, am apelat atunci la Camera Cărţii şi am găsit tot sprijinul la colaboratorii instituţiei. Doamnele mi-au pus la dispoziţie cu multă bunăvoinţă toate materialele necesare, acestea ajutându-mă să corectez câte ceva în istoriografia referitoare la Panait Istrati. Editorii români consacraţi în istratiologie afirmau greşit că proza cu pricina, cu titlul stabilit azi drept O noapte în bălţi, a fost tradusă din franceză în anul 1935. De fapt, ea fusese tălmăcită la Balta la doar un an de la apariţia ei în anul 1926 la editura franceză Rieder în colecţia „Prozatori francezi contem­porani”.

Cum voiam să aflu şi ecourile din presa transnistreană la vizita scriitorului în Balta, colaboratoarele Camerei (îmi pare rău că nu le ţin minte numele – au trecut aproape trei decenii!) mi-au găsit şi numerele din august 1928 ale oficiosului Plugarul roş, mare raritate bibliografică. M-au ajutat să obţin şi unele fotografii publicate ulterior în presă. Au făcut-o cu cea mai mare bunăvoinţă, fără a-mi arăta în vreun fel că asta nu intra în obligaţiile lor de serviciu. M-au „fascinat” atunci titlurile din „renumitul” ziar. Nu era deci deloc de mirare că în optica „plugarilor roşi” limba pe care o vor­beau ei era una diferită de cea română. Iată câteva titluri reţinute atunci: „Prăjelişti [Privelişti] din Basarabia”, „Cini a tocni iaşcicu?”, „Împotriva ciucirii lozungului sângurcriticii” [aici, pentru a înţelege monstruosul termen ciucirii, adică sucirii, trebuie să gândim ruseşte; formula de la care porneşte ziarul e против искривления лозунга] „Rachiu di perjî – primejdia soţialî”. În numărul de vineri, 3 august 1928, un impunător şapou anunţa scopul viz­itei lui Panait Istrati: „El vinind la noi s-a znăconi cum trăieşti moldovanu slobod şî ni-a ajiuta cu ci a pute”.
Repet, am avut tot concursul colaboratoarelor pentru a culege aceste date şi am rămas cu cea mai plăcută impresie despre instituţie ca atare.
Pe lângă operaţia de stocare a exemplarelor obligatorii, Camera Cărţii are şi o fructuoasă activitate de difuzare a datelor din domeniul editorial. În 2018, am mulţumit nu o dată în gând (o fac şi acum, public!) pentru serioasele volume cu date bibliografice gen: Cărţile Moldovei Sovietice, 1971-1975. Indice bibliografic de stat. Ediţie elaborată sub egida Comitetului de Stat al Sovietului Miniştrilor al RSS Moldoveneşti pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi şi a Camerei de Stat a Cărţii. Au fost pregătite câteva volume de acest fel, care au catalogat toate apariţiile editoriale din 1924 până în anii noştri. Aceste bibliografii, fiecare dintre ele având circa o mie de pagini, mi-au fost de un real folos la elaborarea studiului Politica editorială din cadrul volumului colectiv Panorama comunismului în Moldova sovietică (coordonator Liliana Corobca, Polirom, Iaşi, 2019).
Altă dată mi-au folosit într-o căutare pur nostalgică – voiam să ştiu cine era autorul cărţii Cum a plesnit bostanul de prea mult râs primită de elevul de la primare Lungu Eugen ca premiu pentru „învăţătură sârguincioasă şi purtare pilduitoare”. Ştiu că era o carte pentru copii foarte frumos ilustrată, editată la Chişinău cu alfabet chirilic, dar care prelua întrutotul o ediţie bucureşteană. Aşa am stabilit şi autorul – Mihai Stoian (1927-2005) – şi anul apariţiei româneşti (1956), apoi şi anul când a fost tipărită la Chişinău (probabil 1957 sau 1958, am uitat deja). Aceleaşi volume bibliografice mi-au ajutat să regăsesc şi alte cărţi din copilăria mea. Repede şi fără să pierd prea mult timp, deoarece indicii erau alcătuiţi foarte ingenios, permiţându-ţi mai multe piste de căutare: după autor, după titlu, după tematică etc.
De fiecare dată când mi-au fost de ajutor, m-am gândit cu multă recunoştinţă la colaboratorii Camerei Cărţii care au avut atâta răbdare ca să se ocupe cu o muncă atât de meticuloasă. Pe de o parte, această trudă cere dăruire, atenţie, precizie (aţi alcătuit vreodată o fişă bibliografică pentru a vedea de câtă migăleală e nevoie?), pe de alta, îi lasă nevăzuţi în umbra rafturilor! Ei nu numai că păstrează în timp faţa fiecărei cărţi, dar îi dedică şi o mică istorie în cifre şi date, alcătuită în aşa fel ca volumul să nu se piardă în noianul milioanelor de titluri. Am toată admiraţia pentru aceşti oameni şi îi preţuiesc nespus! Felicitări!

5 комментариев для “În templul cărţii”

  1. Multumim frumos domnului Eugen Lungu, distins critic şi istoric literar, pentru elogioasa aprecere!

  2. Un articol foarte frumos, o retrospectiva merituoasa a activitatii si succeselor CNC. Felicitari, noi succese si noi rralizari. La mai mult si la mai mare!

  3. Datorita eforturilor si muncii asiduie a Doamnei Valentina, care a reusit sa formeze o echipa de profesionisti competenti, CNC se evidentiaza prin succesele obtinute. Felicitari, noi realizari!

Lasă un răspuns la Valentina Chitoroaga Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.